Porțelanurile revoluției

Aprilie 2017

Iar sunt în întârziere… și nu numai atât.  Eram aproape mulțumită de eforturile mele pregătitoare și gata să mă apuc să încep seria promisă de însemnări despre Yes, Minister când s-a ivit această urgență, să mă lămuresc puțin despre porțelanurile revoluției, până nu se închide expoziția despre arta rusă (a revoluției), din 1917-1932, la Academia Regală de Arte.

TheBolshevik

Am observat vitrinele cu porțelanuri de când am vizitat prima dată dar inițial surpriza de a găsi asemenea exponate s-a pierdut printre celalalte multe nedumeriri.

A fost o expoziție foarte amestecată și, mi s-a părut, foarte înghesuită. Nu mai țin minte cu câte persoane m-am ciocnit (literalmente, din păcate), luptându-mă să navighez sălile de regulă generoase ale Academiei, dar acum subîmpărțite fiecare în câteva spații distincte – cu pereți temporari pentru a atârna și mai multe picturi, cu fragmente de filme proiectate sus, sus, deasupra vitrinelor (da, tocmai vitrinele cu porțelanuri), cu modele la scală ale unor proiecte de arhitectură și de decorații interioare, cu o cămăruță în care se proiectau photografii ale unora dintre victimele terorii staliniste. La aceasta din urmă n-am reușit decât să trec prin fața deschizăturii care servea de intrare, dar am putut constata atmosfera solemnă, ca de criptă, tocmai potrivită subiectului.

Mi-am dat seama, desigur, că dezorientarea pe care o simțeam e semn că nu am asimilat mare lucru și în pregătire pentru o nouă vizită, am citit articolul despre expoziție din revista Academiei. Dintre toate subiectele posibile, articolul vorbește tocmai despre porțelanuri.

DinArticol1          DinArticol2

Subiectul a rezonat pentru mine dintr-un motiv idiosincratic. A adus la suprafață o nedumerire mai veche: multe apartamente pe care le știam din copilărie, cel al părinților mei, sau altele vizitate, ale prietenilor, la bloc, aveau într-adevăr asemenea mici exponate – bibelouri, farfurii pictate. Mai mult sau mai puțin abil realizate, erau în orice caz expuse cu intenția de a decora, de a demonstra o anumită grijă pentru frumos și, într-un fel, deși cuvântul ar fi putut părea străin în asemenea medii, pentru artă. Știindu-mi ochiul neformat, needucat, am ezitat să le acord vreo recunoaștere, am suspendat orice judecată, încercând să țin seama deopotrivă de intenția respectuosă cu care erau expuse și de bănuiala că un alt cuvânt, kitsch, li s-ar putea aplica poate mai convingător, cel puțin unora dintre aceste exponate.

Citind articolul din revistă această nedumerire de demult a început să se reașeze, într-un context nou. Nelămurirea veche se exprima prin întrebări legate de statutul artistic al porțelanurilor. Sunt acestea obiecte frumoase, chiar obiecte de artă, în virtutea intenției cu care sunt prezentate? Sau nu sunt artă pentru că subiectele sunt banale, sunt redate cu sentimentalitate, și, mai mult, acestea sunt în fond obiecte de serie, produse pe scară industrială?

Luând povestea mai de devreme, de la începutul revoluțiilor proletare din estul Europei introduce însă o dimensiune nouă, mai interesantă, mai productivă. Aflăm astfel că rar și prețios, porțelanul servise exclusiv familiei imperiale ruse, Romanovilor, și curții lor înainte de revoluția din 1917. Un material delicat și sensibil, produs la mari temperaturi, după o procedură și cu un amestec de materiale complicate, porțelanul a trebuit inventat în Rusia, în 1744, cum se reinventase și în Europa de vest, numai cu câteva decade mai devreme, în 1708, deși în China se producea din preajma începutului epocii creștine. În Rusia, după abdicarea ultimului țar, Nicolae al 2-lea, au rămas multe stocuri de porțelan nedecorate și din 1918, guvernul revoluționar a decis să le dea  o nouă întrebuințare, să le folosească drept  instrumente de propagandă pentru noul regim, alături de steaguri, sculpturi, picturi, filme, fotografii, postere.  Un material marcat de exclusivitate și delicatețe era mobilizat pentru scopuri proletare, începând astfel o traiectorie care avea să le aducă, încet, încet, decade mai târziu, și în sfera domestică, banală a vieții de fiecare zi, a oamenilor obișnuiți.

Am numărat în total în expoziție 31 de porțelanuri, bibelouri, farfurii, vaze, cești, ceainice (dintr-un total de 216 exponate). Selecția prezentată în articolul din revista muzeului, menționat mai sus, sugerează ceva din diversitatea mijloacelor propagandistice folosite – avem un bibelou cu o femeie brodând un steag roșu, farfurii cu simboluri ale luptei comuniste – mausoleul lui Lenin, secera și ciocanul, un steag marcând victoria proletară – o vază cu portretul lui Lenin, înconjurat de flori și scene din viața popoarelor Uniunii Sovietice.

Celelalte două, diferite stilistic, o farfurie și o vază, decorate de Kazimir Malevich și de Nikolai Suetin ne amintesc de curentul de artă abstractă, de două ori revoluționară, și social și artistic, care se va dovedi incompatibil cu cerințele realismului socialist și va fi eliminat după 1932.

DinArticol3         DinArticol4

În plus, în expoziție s-au mai găsit alte trei grupuri de porțelanuri care ilustrau și subliniau alte trei teme generale – mecanizarea,

IMG_1304

IMG_1302

soarta țăranilor și agricultura,

IMG_1327             IMG_1335

IMG_1333

și noul oraș, noua societate.

IMG_1321                        IMG_1325

(fotografiile care ilustrează aceste trei teme sunt făcute de mine, după catalog. Din păcate colecția din care fac parte toate porțelanurile prezentate în expoziție, aparținând miliardarului rus Petr Aven, nu are pagină de internet).

Porțelanul prin natura sa, alb și delicat, atenuează asperitățile. Oricât de agresivă ar fi fost intenția propagandistică, ea apare îndulcită și temperată, chiar în cazul referințelor mecanice, industriale (28, 29, 30), a prezentărilor teziste, ca în cazul femeii burgheze care își vinde obiectele (164), sau a sloganelor pe șleau, cum ar fi „cine nu e cu noi e împotriva noastră” (125) „cine nu muncește nu mănâncă” (165) sau „cine muncește mănâncă” (166). În același timp, e ușor de văzut cum unele dintre porțelanuri ne-ar pare mai degrabă clișeice și sentimentale: pionierul care îi arată bunicului cum să folosească radioul (121), țărăncuța care dansează (120) sau cele două femei care stau de gardă să păzească satul (119).

Aspectul cel mai suprinzător al expoziției, pentru mine,  captat parțial și prin porțelanuri, mai ales în cazul femeilor țărănci la lucru (124, 126) sau muncitoarea care ține un discurs (163) este extraordinara vizibilitate a femeilor, faptul că de la început au fost tratate, în retorica oficială cel puțin, drept egale, la muncă, în război, în sport. De fapt spre sfârșitul expoziției, găsim două picturi ale lui Alexander Samokhvalov, din 1932 și 1933, care mi se par deosebite prin onesta redare a unei prezențe feminine fizice puternice, care se impune natural, fără efort, cu deschidere, calm, autoritate. E posibil să greșesc, dar nu-mi amintesc să fi văzut în arta occidentală a vremii asemenea imagini.

SamokhvalovGirlPut                  IMG_1342

În orice caz, cum e și de așteptat, aceasta  a fost o expoziție complicat de asimilat. Ni s-au prezentat unele lângă altele dovezi și reprezentări care vorbesc deopotrivă despre adânci răsturnări istorice și eforturi de a le canaliza, reda artistic și interpreta. În ciuda faptului că știm ce a urmat, uriașul eșec al aspirațiilor generoase și utopice inițiale, onestitatea lor nu poate fi negată. După cum nu se poate uita și ierta brutalitatea cu care au fost dați la o parte, anihilați, milioane de oameni, uneori chiar fizic, alteori prin radicale îngrădiri ale posibilităților lor de definire și afirmare personală.

Oamenii de cultură și artiștii vremii au resimțit adânc aceste dileme morale, trebuind să decidă între altele dacă vor contribui la cultura socialistă – și cum – sau dacă vor pleca din țară. Poeta Anna Akhmatova (1889 – 1966) a exprimat succinct alternativele (citată în catalog, p. 129, traducerea mea din engleză):

Ca să fie clar, pot exista două scenarii: fie toți pleacă, fie toți rămân. Mai întii, toți pleacă. Nu mai avem Hermitage, pânzele lui Rembrandt sunt folosite în schimb ca fețe de masă și preșuri pentru că nimeni nu le poate explica valoarea. Palatul de Iarnă – un munte de cenușă, bântuit de oameni fără alt adăpost. Dezintegrare totală… Străinii nu ar interveni – ar prefera să aștepte, în caz că Rusia va deveni o nouă Americă, pe care o vor putea descoperi și împărți. Al doilea scenariu: nimeni nu pleacă. În acest caz, am fi putut avea un public, care acum nu există pentru că prea puțini dintre noi au rămas… Cei care au plecat și-au salvat viețile, poate și posesiunile lor de asemenea, dar au comis o crimă în fața Rusiei…