Există oare cineva printre cei care prizează cultura română care să nu asocieze viața la țară cu George Topârceanu (1886 – 1937) și celebra lui poezie, Vara la țară?
Mai de curând și cu întrupare muzicală…
Scrisă într-o perioadă de accelerată modernizare a României, poezia transcrie umoristic ambivalențele acestei vremi în care țara devenea din ce în ce mai urbană. Parte din volumul de Parodii Originale, publicat în 1916, poezia lui Topârceanu se folosește de exemplul lui Alexandru Depărățeanu (1835-1865) care idealizase lumea rurală, naturală, originară, presupus autentică, românească și țărănească în poezia cu același nume, Vara la țară, publicată postum.
Blând umoristic, Topârceanu trădează și o anumită condescendență, care la unii orășeni s-a cristalizat ca dispreț față de viața rurală, lipsită de comfort și sofisticare.
Aproape un secol mai târziu, regăsim într-un registru numai puțin schimbat un amestec asemănător de atitudini. La un anumit nivel universul rural este mai departe depreciat în cultura română contemporană. Cine nu cunoaște măcar un ”hoț de cârciumar”, ”praful de nu te vezi”, ”ale satului cirezi”, sau ”țânțarii subțiri la glas”? Suficient ca să te facă să te indoiești de ”dulceața traiului patriarhal” și să-ți dorești să te indorci la ”străzi pavate”, cinematografe și ”fete incălțate cel puțin”?
În același timp, eforturile de a construi o imagine publică a țării mai ales pentru audiențe internaționale încă mai romantizează frumusețea peisajului și tradițiile folclorice.
Am crescut la țară, la bunici, și natura pentru mine a rămas într-adevar un univers primordial, edenic. Nu mă pot dezice, desigur nici de oamenii care trăiesc în acest univers. În același timp, după începerea școlii traiectoria mea a fost mai mult urbană. Această combinație de experiențe, rurale și urbane procedează mai ales prin alternări, petrec timp când într-un mediu când într-altul, ce-i drept mai mult la oraș. Le gust pe rând plăcerile, fără să mă pot lipsi de nici una.
Sunt deci curioasă să descopăr cristalizată în alte culturi o economie de sentimente în care aceste elemente sunt asamblate diferit, deși rămân ușor de recunoscut. Registrul pare mai pragmatic, îmburghezit, industrializat, iar cele doua lumi rurală și urbană stau (mai) egal ca stimă, deși evident, avantajele și atracțiile fiecareia nu pot fi comparate exact.
Mi-am adus aminte din nou de aceste preocupări cu ocazia expoziției de la Academia Regală de Arte, ‘Pictând grădina modernă, de la Monet la Matisse’ (30 ianuarie – 20 aprilie). (Și desigur, Topârceanu n-ar fi fost probabil surprins să vadă că pictorii sunt cei care descoperă lucruri interesante la țară!)
La obișnuita primă vizită, în fugă, de familiarizare generală, nu mi-am putut nega pe dedesubt o anumită teroare, o presimțire de plictiseală: O expoziție întreagă cu picturi de flori? Ce ar putea fi mai obositor? Cum ar putea fi aceste picturi încât frumusețea atât de predictibilă a florilor să nu devină repetitivă și monotonă?
Prin eforturi incluzând încă două vizite și citirea catalogului, am reușit să fac față terorii, să o lucrez, și să redescopăr preocupările vechi pe care deja le-am menționat.
Timpul trece altfel când ești preocupat de viața plantelor și animalelor, de schimbările vremii, cu mai puțini oameni în jur și zilele astea cu mai puține prezențe virtuale. Și când comforturile cu care ești obișnuit la bloc, la oraș nu sunt chiar la îndemână.
Sensibilitatea proprie are mai multe șanse să se contureze clar, alegerile fiecăruia dintre noi, și alegerile fiecărui pictor sunt mai definite și clare. În același timp, materialele de care ne folosim, elemente de stil, de istorie, de cultură materială dar și de cultură sentimentală, literatură și alte arte contează. În bună parte urmele de civilizație burgheză prezente în mediul rural adaugă varietate și interes, interacțiuni dinamice, chiar transformatoare cu lumea naturală.
Astfel, picturile prezentate în expoziție dezvăluie dincolo de consistența generală a temei varietăți multiple și fascinante. Se văd alegerile și personalitățile artiștilor în felul în care și-au construit grădinile: flori sau legume? Ce fel de culori? Aranjamente formale sau mai degrabă sălbăticie? Iar pictura surprinde mai mult lumina, detaliile petalelor, sau construcția peisajului? Sunt grădinile pustii sau sunt ele populate? Și de către cine sunt populate? Membri ai familiei, prieteni, copii, femei? Ce fac ei? Care este atmosfera și starea de spirit? Este relevant momentul in care a fost pictat tabloul?
Camille Pissaro (1830 – 1903) de exemplu prefera grădini în care prezența florilor era pusă în echilibru de preocupări mai practice, de cultivat legume, la Hermitage (1874). Acesta era un interes împărtașit și de soția lui, surprinsă aici la lucru la Eragny (1894).
Pentru Joaquim Sorolla y Bastida (1863 – 1923) a fost important să reconstituie în grădina casei sale ceva din tradiția maură a grădinilor din Spania, cu elemente arhitectonice specifice, inclusiv faianță de Valencia, terase, o verandă andaluză, legarea spațiului cu coloane, cu fiecare cameră dezchizându-se în grădină, cum se poate vedea și în picturi și in vizita virtuală a casei lui, acum muzeu.
Santiago Rusiñol (1861 – 1931) preocupat și el de grandoarea pierdută a tradițiilor spaniole a pictat mai ales grădini, mai mult sau mai puțin ruinate, ale vechiului regim, în Granada, Aranjuez, Majorca și Alhambra. Iată exemple de la La Sa Coma (1904) și Glorieta VII, la Aranjuez (1919).
Max Liebermann (1847 – 1935) a construit o grădină puternic formală la Wannsee, cu flori aranjate în forme geometrice și alei clar definite. În picturi, acest element structural rămâne accentuat, în vreme ce petalele florilor sau frunzele copacilor pierd aproape orice caracter distinct, devin pete de culoare.
Varietatea și interesul sunt susținute și de semnificația personală a unora dintre picturi. De exemplu în acest tablou de Berthe Morisot (1882), fiica ei Julie este surprinsă dându-i o floare doicii ei. Julie împrumută de asemenea tabloului punctul de vedere, pus la înalțimea sa, invitându-ne astfel în postura ei de mirare, inocență, încântare.
Peder Severin Kroyer (1851 – 1909) include pe soția lui, Maria, în această pictură din 1893 a trandafirului din grădina gazdei unde își făceau luna de miere.
Sau în această pictură a lui Claude Monet (1840 – 1926), la Vertheuil (1882), grădina pare mai puțin importantă decât prezența băieților lui, la numai trei ani după moartea mamei lor, Camille, surprinși într-un moment când familia se mai zbătea încă să-și regăsească ritmul și speranța.
În 1893, Monet se mută la Giverny unde în decada următoare va construi una dintre cele mai remarcabile grădini impresioniste și unde îsi va petrece restul vieții, inclusiv perioada primului război mondial când linia frontului era atât de aproape încât se puteau auzi exploziile.
Vedeta expoziției, lui Monet i s-au dedicat mai multe săli, cuprinzând nu numai diverse faze ale evoluției lui artistice, pictând grădina de la Giverny, dar și o amănunțită prezentare a procesului de construire a grădinii.
Am văzut grupuri de picturi din anumite serii – reprezentând de exemplu celebrul pod japonez deasupra lacului sau flori de nufăr pe lac. S-a făcut chiar un efort special să se aducă împreună cele trei picturi de nuferi pe lac concepute ca un triptic, realizate între 1915 – 1926, care se găsesc acum în trei muzee din SUA – Cleveland, Saint Louis și Kansas.
Chiar mai fascinante decât picturile sunt detaliile despre preocupările grădinărești ale lui Monet. Comerțul internațional, chiar global, punea la dispoziție foarte multe specii de flori și plante. Exemple din corespondența lui Monet cu floristul lui, cu prieteni și membri ai familiei arată cum el face comenzi, cere sau dă sfaturi despre proprietățile florilor, plantarea și întreținerea lor. Prodigioase cantități, sute de mii de noi răsaduri erau necesare în fiecare an. Dacă la început Monet a lucrat singur grădina cu ajutorul băieților lui, spre sfârsit avea angajați zece grădinari, din care unul avea sarcina să ude frunzele nuferilor în fiecare dimineață, să le curețe de praf.
Construirea lacului a început in 1893 și a necesitat permisiune specială de la autoritățile locale. Fermierii din vecinătate au fost suspicioși la inceput, crezând ca nuferii exotici vor otrăvi apa și le vor ucide vacile, dar în cele din urmă au acceptat. În 1901, printr-o diversiune a râului Epte, Monet a triplat suprafața lacului, și aceasta lucrare necesitând aprobările prefecturii. Din 1895 grădina va fi subiectul aproape exclusiv al lui Monet, devenind o capodoperă și în realitate și în artă.
Este vizitată și azi în jur de 600,000 de turiști pe an. Biroul local de turism publică inclusiv un caledar – când se pot vedea în floare narcisele, lalele, crizantemele, trandafirii, daliile, nuferii, nenumăratele specii de flori și arbori cu grijă alese pentru efect, contemplație și încântare chiar de Monet.
Liliana Pop Consulting Ltd 