De trei ori am reuşit să merg la expoziţia de portrete de Francisco de Goya y Lucientes (1746 -1828), la Galeria Naţională (între 7 octombrie 2015 şi 10 ianuarie 2016). Goya a pictat 160 de portrete, reprezentînd o treime din opera sa, iar în această expoziţie se prezentau 69.

La prima vizită, am vrut să cumpăr în fine biletul anual la galerie, un fel de abonament, care îţi dă dreptul, între altele, să vizitezi expoziţiile temporare nelimitat (colecţia permanentă se poate vizita gratuit). E un sistem pe care îl au multe galerii, dar care a fost introdus aici doar de un an, doi. În plus, am fost curioasă să stabilesc imediat dacă au inclus în expoziţie portretul lui Manuel Osorio Manrique de Zuniga (1788), căruia i s-a dedicat primăvara trecută o ediţie a Buletinului Muzeului Metropolitan de Artă din New York, din colecţia căruia face parte.

 

Este unul dintre portretele cele mai dragi publicului din New York şi lectura Buletinului mi-a lăsat în minte varii curiozităţi care trebuiau verificate pe viu (zis şi făcut, era inclus portretul).

În rest, am trecut în fugă la acestă primă vizită, să văd pe ansamblu cum era organizată expoziţia, cît de multe exponate au adus de la alte muzee, să văd portretul lui Wellington. Se găseşte în colecţia permanentă şi e pe coperta agendelor calendar pentru 2016, dar nu l-am băgat în seama pînă acum. În 2015 s-au împlinit 200 de ani de la bătălia de la Waterloo, în care Wellington a jucat rolul cel mai important, cel puţin în imaginarul englez, fiind generalul care l-a învins pe Napoleon (l-a învins, dar în ultimul moment, cu ajutorul trupelor prusace). Au fost tot felul de eforturi de comemorare, inclusiv un documentar-reconstituire la BBC în care rolul lui era jucat de Richard E. Grant.

Pentru a două vizită mi-am făcut mai mult timp şi am început să observ mai multe detalii. Am reţinut mai ales ideea, delicată, mi s-a părut mie, că Goya a avut o carieră atît de lungă încît pe unele persoane din lumea aristocratică şi din anturajul curţii spaniole le-a pictat şi copii şi, decade mai tîrziu, adulţi. Sunt mai multe exemple în opera lui, dintre care două sunt frumos prezentate în expoziţie.

Fiica mai mică a Ducelui şi Ducesei de Osuna stă lîngă mama ei în portretul de familie din 1788.

Mai tîrziu, în 1805, ca Marchiza de Santa Cruz, îi permite lui Goya să o portretizeze după moda imperială a momentului, ca pe o muză voluptuoasă.

Aici Luis Maria, băiatul infantelui Don Luis Antonio Jaime de Borbon, e prins în mijlocul lecţiei de geografie, învăţînd harta Europei cu ajutorul unor piese de puzzle, parte din educaţia lui de prinţ. Avea 6 ani, în 1783.

 

În 1800, ca şi Cardinal Luis Maria de Borbon y Vallabriga, îl vedem în costum oficial, oarecum nesigur de sine, timid, la inceput de carieră. Va deveni un susţinător clar al încercărilor de reformă a absolutismului spaniol şi în special al Constituţiei de la Cadiz adoptată în 1812, dar abrogată doi ani mai tîrziu de regele Ferdinand VII, fără să fi fost aplicată.

În orice caz, a doua vizită m-a convins că trebuie să aprofundez experienţa, cel puţin din interes pentru istorie politică, un interes pe care îl pot justifica mai uşor profesional. În fond acestea sunt imagini ale aristocraţiei spaniole încă în momentul ei de glorie. Deşi monarhia era confruntată cu experienţa revoluţionară franceză, în aceasta perioadă tulbure, marcată în parte de conflicte militare, mai era loc de speranţă că reforma regimului absolutist ar putea salva prestigiul Spaniei ca una dintre marile puteri europene. Cataclismul care avea să vină în generaţia următoare, revoluţiile din America Latină, cu pierderea coloniilor şi a extraordinarelor surse de venit din proprietăţile de acolo erau doar vagi presimţiri. Am cumpărat catalogul expoziţiei şi l-am citit atent şi conştiincios în timpul vacanţei de sărbători.

A meritat. A treia vizită a fost o încîntare pentru că toate impresiile erau mult mai bine contextualizate şi prin urmare mai vii. Deopotrivă istoria politică şi istoria lui Goya, relaţiile lui cu toţi aceşti oameni şi dezvoltarea sa artistică au devenit mai nuanţate şi mai clare în mintea mea.

Spicuiesc nişte exemple. Deşi lipsit de protecţie şi sancţiune oficială, fiind nevoit de exemplu să-şi plăteasca singur călătoria de studii în Italia, Goya a reuşit treptat şi, comparativ, mai tîrziu in viaţă, să-şi lărgească cercul de contacte, pictînd portrete pentru mai multe familii aristocratice, inclusiv Osuna, Altamira şi Alba, ajungînd pictor la curtea regală şi din 1799 pictor principal al curţii. Două dintre portretele executate pentru Charles IV, în 1799, se găsesc în expoziţie. Charles IV, care a trăit între 1748-1819 şi a fost rege între 1788-1808, şi regina Maria Luisa sunt prezentaţi în aer liber, fiecare surprins cu anumite idiosincrazii. Charles era deosebit de activ vînător; regina îşi manifesta vanitatea în refuzul de a purta mănuşi, era deosebit de mîndră de mîinile ei, şi în pasiunea pentru mantile brodate, atît de scumpe încît se spunea ca unele dintre doamnele ei de onoare s-au ruinat pentru a putea ţine pasul cu ea.

                                             

 

Portretele contesei şi contelui de Fernan Nunez (din 1803) au fost împrumutate din colecţie privată, şi sunt exemple de aristocraţi în posturi mai individuale, cu poveşti amoroase complicate, extra-maritale. Îi dau prilejul lui Goya să folosească punerea în scenă pentru a scoate în evidenţă personalitatea tempestuoasă a contesei şi moderaţia hotărîtă a contelui, care va juca şi un rol politic, ca ambasador al Spaniei la Londra.

 

                                        

 

Goya era însă prins şi în cercuri artistice, culturale, sociale care vibrau la speranţele iluministe de deschidere, de mai mare libertate personală şi instituţională. Un cuplu modern de exemplu sunt Bartolome Sureda y Miserol şi soţia lui, franţuzoaică, pe care a cunoscut-o în timpul sejurului lui de explorare şi educaţie în tehnici de tipărire la Paris, Therese Louise de Sureda (1804-6), amîndouă portretele împrumutate de la Galeria Naţională din Washington.

                                            

 

Implicaţiile politice ale acestei lupte dintre vechi – ordinea feudală – şi nou – iluminismul, ascensiunea economică, socială şi într-o anumită măsură chiar politică a claselor burgheze, l-au prins adesea la mijloc pe Goya. Deşi simpatiile lui sunt clar pentru lumea care se deschide, prudenţa, mai ales în contextul războiului civil din Spania şi apoi restauraţia lui Ferdinand al VII-lea, în 1815, l-a făcut să continue loial îndatoririle sale de pictor de curte. În portofoliul lui se găsesc deci şi portrete ale reformatorilor şi ale unor reprezentanţi ai restauraţiei monarhice. Printre primele, iată portretele lui Gaspar Melchor de Jovellanos (1798) şi Juan Antonio Llorente (1810-12). Jovellanos, avocat, autor al unor planuri de reformă în agricultură, a fost ministru de justiţie în 1787-8; din patriotism, el a refuzat să colaboreze cu ocupanţii francezi (1808 – 1814) care promiteau tocmai implementarea  unor asemenea măsuri. Antonio Llorente a fost unul dintre cei mai fermi critici ai Inchiziţiei şi a jucat un rol important în desfiinţarea acesteia.

                                                      

 

Dacă portretele prietenilor lui reformişti sunt în general calde şi pline de simpatie, arătînd grijă şi atenţie la detalii, sentimentele lui Goya faţă de Ferdinand VII şi principalul lui om de stat, Ducele de San Carlos, se văd mai ales în subtile disarmonii de linii: lanţul de medalii căzînd într-o parte şi nu pe mijlocul pieptului; sabia şi bastonul care aproape se ciocnesc.

                                                        

 

Nu în ultimul rînd, expoziţia surprinde şi contextul domestic şi familial al lui Goya, incluzînd cîteva auto-portrete, marcînd vîrste şi evenimente profesionale şi personale, precum boli grave, cea din 1792 l-a făcut să-şi piardă auzul, şi mici medalioane ale soţiei, fiului, Javier, (singurul copil care a supravieţuit din şase), soţia fiului şi familia ei.

Iata auto-portretul din 1815, unul dintre multele motive pentru care arta sa a fost comparată cu cea a lui Rembrandt şi portretul nepotului său, fiul lui Javier, Mariano Goya y Goichoechea, din 1827, una dintre ultimele lui picturi.

                                                    

 

Deşi, inevitabil, prea puţine, aceste exemple ilustrează sper complexitatea şi subtilitatea artei lui Goya. În fiecare portret în parte se simt ecouri ale momentului istoric, influenţe de modă, obligaţiile adesea contractuale şi sociale, afinităţi, ambiţii, speranţe.