Aşadar, scotocind din cînd în cînd prin ungherele mai puţin cunoscute (mie) ale vieţii britanice şi londoneze…

Într-o duminică pe la jumătatea lui noiembrie, mi-am făcut timp să merg să vizitez unul dintre muzeele locale, Vestry House Museum. ‘Vestry’ înseamnă ‘sacristie’, partea din biserică unde stau preoţii şi ajutoarele lor. Deci numele s-ar traduce ‘Muzeul Casei Sacristiei’ şi e legat de faptul că în primul său secol de existenţa acest local a servit ca sediu al comitetului parohial (inclusiv preotul) care se ocupa de colectarea unor taxe locale şi distribuirea de ajutoare pentru săraci.

Ridicată din bani publici, în 1730, clădirea are opt camere şi fost în istoria sa, în diverse momente, sediu al poliţiei, casă privată, institut ştiinţific, muzeu.

Din 1730, cînd s-a deschis casa, şi pînă în 1834, responsabilitatea faţă de săraci a fost exclusiv în seama parohiilor, ajutate variabil şi benevol şi de organizaţii (independente) de caritate. Vestry House a servit atunci şi ca o ‘casă a muncii’, ‘workhouse’, un fel de azil pentru cei care nu aveau resurse proprii de subzistenţă. Cum indică şi numele, era deopotrivă o casă şi un loc de muncă – cultivatul grădinii, curăţenie, spălat, toate activităţile necesare pentru întreţinerea comunităţii erau în sarcina celor care locuiau acolo.

Cînd am vizitat eu, pe lîngă exponatele permanente, aveau şi o expoziţie temporară tocmai despre această perioadă.

În duminica aceea era anunţată de către muzeu şi societatea de istorie locală şi o prelegere, prezentată de o profesoară de la Universitatea Greenwich, Mary Clare Martin, cu detalii despre funcţionarea ‘casei muncii’.

Nu ştiam deloc la ce să mă aştept, ce nivel de curiozitate există pentru asemenea activităţi mai locale. Ca la alte instituţii fără prioritate sau vizibilitate deosebite, sunt de descoperit şi eforturi şi succese remarcabile, şi semne că resursele nu sunt, într-adevăr, ideale. Mai întîi, impresionant, au venit la prelegere în jur de 40 de oameni, femei şi bărbaţi în egală măsură, mai în vîrstă, dar şi vreo doi-trei adolescenţi. Prezentarea a stîrnit interes deosebit, au fost multe întrebări la sfîrşit. În acelaşi timp, am simţit o lipsă, muzeul nu a produs un document, o broşură cu informaţia prezentată în expoziţie.

În educaţia cu care am venit de acasă, influenţată de ideologia comunistă, accentele de critică radicală la adresa capitalismului şi exploatării se amestecau cu accente de critică radicală la adresa ţărilor celor mai industrializate şi bogate, care, se presupunea, s-au îmbogăţit pe seama ţărilor rămase în urmă. Am şi acum prieteni români care văd occidentul prin această prismă şi refuză să se lase impresionaţi de reuşitele sale, în materie de ştiinţă, cultură, arhitectură, industrie, orice ar fi.

În ce mă priveşte, am învăţat pe parcursul timpului că, mai înainte de a fi colonială, exploatarea a fost internă şi extraodinar de crudă. În Londra, în secolele XVII şi XVIII, cînd aici locuiau pînă la 10 la sută din populaţia ţării, expansiunea dramatică a oraşului s-a datorat aproape exclusiv migraţiei: numărul de morţi în Londra era mult mai mare decît numărul de naşteri. Mortalitatea mare se datora bolilor, încurajate de infecţii, sărăcie şi aglomeraţie. Mulţi veneau aici să-şi cheltuie energiile, alimentînd chiar cu viaţa lor efervescenţa şi creativitatea oraşului, fără se aştepte şi fără să primească vreo recunoaştere specială.

Pentru a se legitima, regimurile comuniste au încercat de asemenea să mobilizeze o energie a indignării, au scos mereu în evidenţă disperarea, exploatarea, criza morală a capitalismului. În contrast, experienţă istorică a capitalismului în Anglia, în Londra, s-a însoţit, cum s-a văzut şi din această prelegere şi expoziţie, de o remarcabilă lipsa de sentimentalitate, împărtăşită inclusiv de cei mai oropsiţi.

Documentele timpului, registrele cu cei care au locuit la ‘casa muncii’ sau au primit alte ajutoare de la parohie sunt seci şi la obiect, dar se poate totuşi descrifra din ele care erau tacticile şi convenţiile culturale dominante în lupta cu sărăcia şi cu săracii.

Desigur, în principiu, problema trebuia ţinută sub control. Nu era în interesul nimănui să existe prea mulţi oameni atît de săraci încît să ajungă să cerşească sau să comită crime, să apară neaşteptat şi violent în viaţa colectivităţii, să tulbure liniştea publică şi liniştea celor înstăriţi. În acest scop, cei care aveau proprietăţi plăteau taxe la parohie şi o parte din venituri se foloseau ca ajutor pentru săraci.

Atunci ca şi acum, nevoia era mai mare decît posibilităţile. Reguli anume stabileau şi instituţionalizau liniile de confruntare, pentru a-i încuraja, chiar intimida, pe cei săraci să încerce să se descurce cum pot şi să nu ceară ajutor.

În principiu, la ajutor aveau dreptul numai cei stabiliţi în parohia respectivă, drept dovedit printr-un certificat de stabilire (‘settlement’). În acesta categorie intrau cei care s-au născut în parohie sau s-au stabilit mai tîrziu, prin căsătorie, prin intrarea într-o ucenicie, sau închirierea unei locuinţe pentru o suma minimă de 10 lire şi unde au locuit pentru cel puţin 40 de zile fără să fie contestaţi.

Recunoaşterea acestui drept era deci prima faza de triere şi regulile puteau fi manipulate în diverse feluri: uneori femeile sărace însărcinate erau trimise să nască în alte parohii; sau tinerii erau trimişi ca ucenici în alte parohii. În orice caz, dreptul de stabilire trebuia dovedit şi autentificat de curţi.

Existau două forme de ajutor – pentru cei care locuiau în propria casă, şi pentru cei care nemaiavînd chiar nimic trebuiau să se mute în această ‘casă a muncii’, forma cea mai umilitoare de ‘asistenţă socială’. Aceasta din urmă fiind comparativ mai ieftină din punctul de vedere al parohiei, o formă de economie era reducerea ajutorului acordat celor care locuiau în propriile case pentru a-i forţa, indirect, să aleagă între a se mulţumi cu mai puţin sau a intra în ‘casa muncii.’

Se vede din ilustraţiile prezentate în expoziţie că în interiorul ‘casei muncii’, programul comunal includea, cum am spus, munci de întreţinere.

Frontispiciul casei avertiza clar prin inscripţia deasupra uşii:

if any would not work neither should he eat (cine nu munceşte nu mănîncă).

Alte cerinţe erau legate de buna purtare în sens mai general – copiii să mergă la şcoala de duminică, in general să se meargă la biserică, tinerii să accepte locuri ca ucenici, părinţii să-şi supravegheze copiii. Caracterul moral, comportamentul civilizat, erau criterii importante pentru accesul la orice formă de ajutor.

Un aspect deosebit de umilitor era obligaţia de a purta un însemn pe piept care indica statutul de om sărac, în grija colectivităţii: pe fond albastru, două litere mari de tipar, roşii, prima era iniţiala parohiei, a doua era întotdeauna litera ‘P ‘– ‘poor’ (sărac). Iată un exemplu dintr-o parohie din nordul Angliei:

Dacă în general atitudinea era punitivă, stoică şi practică, pentru săraci şi pentru cei avuţi, un alt răspuns cultural, viguros şi remarcabil în Anglia a fost umorul. Caricaturile vremii, publicate pe hîrtie ieftină, şi larg circulate, au ţinut viu refuzul de a lua de bună pietatea şi ipocrizia claselor avute, încercarea de a prezenta dreptul la solidaritate publică drept semn de generozitate şi milă creştină.

Aceste două exemple din expoziţie ilustrează pereniala problemă a celor care ştiu cum să folosească banii publici în folos personal: membrii comitetului parohial mănîncă şi petrec, obscen, din fondurile pe care le administrează, fondurile de fapt destinate săracilor.