Există cumva un secret al iubirii împlinite? S-ar putea învaţa de la cineva? Cu această curiozitate în minte am rezonat la o descoperire întîmplătoare: Antonia Fraser a scris o carte de memorii despre viaţa ei cu Harold Pinter, Must you go? (Chiar trebuie să pleci?). Mult laudată, caracterizată drept ‘o poveste de dragoste’, cartea a apărut în 2010, aproape doi ani după moartea lui Pinter.

Împreună din 1975, şi căsătoriţi din 1980, Fraser şi Pinter aveau deja familii cînd s-au întîlnit. Fraser, la 42 de ani, era căsătorită de 18 ani cu Hugh Fraser, parlamentar din partea partidului conservator, membru în mai multe guverne, şi aveau şase copii împreună. Pinter, 44, era căsătorit cu actriţa Vivien Merchant de tot atîta vreme  şi aveau împreună un fiu.

Amîndoi, Fraser şi Pinter, erau la momentul acela scriitori conturaţi, cu reputaţii profesionale care nu aveau decît să crească, şi cu success deopotrivă financiar şi de critică. Harold Pinter devenise celebru cu piesa lui The Caretaker (Îngrijitorul), din 1960, şi era destinat să rămînă un nume de referinţă în literatura contemporană britanică şi mondială; în 2005 va fi recunoscut inclusiv cu premiul Nobel pentru literatură, printre multe alte premii şi distincţii.

Comparativ mai puţin cunoscută la momentul acela, cariera Antoniei Fraser ca scriitoare de biografii şi alte cărţi de istorie, era deja pe un drum sigur cu publicarea biografiei Reginei Maria a Scoţiei, în 1969, care s-a bucurat de mult succes şi în Anglia şi în Statele Unite. Va mai scrie cărţi importante despre Oliver Cromwell, regele James I, Maria Antoineta (din care s-a inspirat şi filmul Sofiei Coppola), printre altele.

În Must you go? Antonia Fraser observă că deşi porneau din poziţii sociale foarte diferite, el fiul unui muncitor evreu din estul Londrei, ea fiica unui Lord, cu rădăcini în aristocraţia irandezo-engleză şi marea burghezie (din partea mamei), amîndoi, Fraser şi Pinter aparţineau în momentul în care s-au întîlnit, clasei boeme: amîndoi trăiau din activităţi profesionale de scriitură şi arte, cu responsabilităţi asumate liber şi creator.

Neaşteptata întîlnire şi îndrăgostire a fost primită ca o trauma de Vivien Merchant şi cu înţelegere şi acceptare de Hugh Fraser. Pentru lumea artistică şi literară a epocii, a fost un şoc şi un scandal de presă, mai ales alimentat de profunda nefericire a lui Vivien care s-a opus multă vreme divorţului, şi ale cărei ecouri mai izbucnesc din cînd în cînd în relatări curente.

Lumii externe, perspectivei din afară, a străinilor, Antonia Fraser îi răspunde numai o dată direct în carte,  prin simpla remarcă: fiind persoane private, alegerile lor nu erau un obiect legitim de interes public, chiar dacă atmosfera creată trebuia îndurată, agonie în plus faţă de drama familială.

Reticenţa şi măsura cu care creionează contururile acestei perioade deosebit de intense rămîn trăsăturile dominante ale relatării evenimentelor mai importante care au punctat următorii 33 de ani de viaţă împreună. Bazată pe însemnări de jurnal, unele citite şi comentate de Pinter la momentul lor, cartea Antoniei Fraser ne arată numai indirect, prin felul în care relatează povestea, care ar putea fi ‘secretul’ acestei longevităţi şi a iubirii lor împlinite: respectul pentru personalitatea fiecăruia, în ceea ce trebuie afirmat şi ceea ce trebuie ignorat, discreţia faţă de lucrurile care rămîn personale pentru fiecare, loialitatea totală.

Grija de a construi o viaţă împreună cu respect pentru nevoi personale, şi diferenţe, se vede în tot. După o vacanţă de familie împreună, cu copiii ei, într-un loc plăcut pentru toată lumea, în Italia, sugerată şi plătită de ea, vacanţele de familie au devenit un obicei, pentru care Pinter a preluat responsabilitatea financiară. A fost un bun fel de a arată grijă şi interes, într-un aranjament în care detaliile legate de proprietăţi, finanţe, nu erau împărtăşite complet.

Mare amator de cricket, Pinter a putut călăuzi şi ajuta pe băieţii Antoniei. Trăind mai mult decît Hugh Fraser, care a murit in 1984, a putut juca rolul tatălui care da mireasă în ceremonia religioasă la nunţile unora dintre fiicele ei. Şi Pinter a avut timp să se bucure de strănepoţi.

În 1990, zece ani după ce s-au căsătorit, au căzut în fine de acord să aibă şi o ceremonie religioasă, catolică, de confirmare a uniunii, posibilă pentru că ambii parteneri anteriori, muriseră (Vivien în 1982). Pinter, evreu mai degrabă ateu de fapt, o vreme a fost îngrijorat anticipînd o reacţie negativă din partea părinţilor lui. În cele din urmă, pentru că era important pentru Antonia, a acceptat.

Locuinţei lor din Camden Hill Square, i s-a adăugat din 1979 casa alăturată, cumpărată de Pinter şi care i-a servit drept birou.  Unite de o grădina comună, în grija pasionată a Antoniei, acestea au fost scena pentru conviviliatatea normală de viaţă literară, cu cini, cu petreceri, cu seri de recitare de poezie. În acelaşi timp, aceasta a fost şi scena unor momente semnificative pentru istoria literară a vremii. Aici s-a aranjat de exemplu o întîlnire secretă a lui Salman Rushdie cu soţia şi fiul lui, imediat după punerea lui sub protecţie specială, rezultat al condamnării lui la moarte, prin fatwa, de către clerici musulmani, în 1989. Şi tot aici s-au întîlnit grupuri literare precum PEN, pe care Antonia Fraser l-a şi condus o vreme.

Amîndoi au fost scriitori angajaţi în diverse polemici ale vremii, împotriva apartheid şi împotriva comunismului. Ca scriitori de teatru şi ca scriitori angajaţi politici, Pinter şi Vaclav Havel erau buni prieteni de exemplu chiar de dinainte de căderea regimului comunist în Cehia şi acensiunea lui Havel la poziţie de preşedinte.

Pentru cei cu deosebire interesaţi de personalităţile literare şi artistice ale vremii, mai ales în teatru, de relaţiile personale din spatele carierelor publice, cartea Antoniei Fraser va oferi multe detalii delicioase. Spicuiesc două interesante pentru mine în mod special: Fraser se cunoaşte demult cu Robert Silvers, foundatorul şi editorul New York Review of Books. Nu e chiar de mirare deci că am găsit în NYRB recenzia ultimei cărţi de istorie a lui Fraser, despre reforma parlamentară din 1832, cînd revoluţia a fost evitată prin adoptarea Marii Legi pentru Reformă, modernizînd regulile pentru reprezentarea parlamentară.

De asemenea, cu moştenirea ei familială au venit şi relaţii literare spectaculoase: Anthony Powell, autorul celebrei serii de române ‘Dance to the music of time’ (Dans pe muzica timpului) a fost unchiul ei, căsătorit cu Violet, sora mamei Antoniei.

Între facultate şi prima ei căsătorie, casa unchiului şi mătuşii Powell, din Regent Street, a fost pentru tînăra Antonia a două casă, la îndemînă şi prestigioasă adresa la care putea fi escortată, la încheierea diverselor petreceri tîrzii în noapte.

Prezentate în treacăt şi cu discreţie, multele exemple de activităţi private şi profesionale se acumulează şi conturează impresia unor spirite graţioase şi umile în acelaşi timp. Nimic nu se poate considera cîştigat pentru totdeauna, nici măcar afecţiunea reciprocă. Momentele de afirmare specială rămîn şi necesare şi memorabile: un poem, un gest, or privire, o decizie într-un anumit moment. Şi deşi pe ansamblu carierele lor au fost spectaculoase, fiecare carte, film, piesă de teatru a avut destinul său şi succesul de critică sau de vânzări a fluctuat cerînd de fiecare dată intensă grijă, la care aici găsim, discret, aluzii.

Am fost curioasă pe parcursul timpului să citesc mai multe dintre cărţile de istorie ale Antoniei Fraser. De curînd, ea a publicat o altă carte autobiografică, ‘Istoria mea’ din care aflăm mai multe detalii despre pasiunea ei pentru istorie, cum a crescut şi copilărit, cum a ajuns să scrie, o carte plină de umor şi înţelepciune, care completează impresia unui spirit deosebit de cultivat şi atrăgător.

În însemnarea de jurnal din 1 ianuarie 1980, redată in Must you go? Antonia Fraser spune: “Decid ‘să mă cunosc pe mine însămi’, cum ne spune Biblia că trebuie să facem. Ştiu că lucrez mult, sunt afectuoasă şi generoasă. Ştiu de asemenea că sunt leneşă, pisăloagă şi nevrotică. Dumnezeu – dacă ea există – ştie ce înseamnă asta.”

Cred că înţeleg la ce se referă.