Legături întrerupte, reluate

Iulie 2019

Am lăsat să treacă, iată, mai bine de un an de la ultima însemnare. Nu am putut găsi, cred, un ton potrivit; incertitudini uneori copleșitoare s-au lăsat temperate mai degrabă de logici abstracte, înțelese ca o tensiune între continuitate și discontinuitate.

Poate chiar din acest motiv dintre ofertele culturale bogate ale anului 2018 cele care au rezonat mai puternic atingeau chiar aceste teme. De exemplu, în 2018 s-au aniversat 250 de ani de la constituirea Academiei Regale de Arte (RA), o instituție inițiată și condușă de artiști, care se auto-finanțează oferind gratuit (și foarte competitiv) cursuri de pregătire în domeniu, organizând expoziții, susținând viața artistică a națiunii.

Sunt prietenă a academiei de aproape 10  ani și încet, încet am intrat tot mai profund în ritmul pe care îl creează ei, cu scrisori, expoziții, evenimente, reviste.  Prinsă de această rutină a contactului, nu am putut ignora valul de mesaje pe tema aniversării și am participat și eu la activitățile de sărbătorire. Și într-adevăr, s-au făcut mari pregătiri, inclusiv în lucrări de modificare a sediului academiei.

S-a construit un nou pasaj de legatură între cele doua clădiri principale, una cu intrare în Piccadilly, cealaltă cu intrare în Burlington Gardens, care până acum stăteau separate, spate în spate. S-au amenajat de asemenea noi spații de expoziție, unul pentru exponate din colecție, altul pentru artă contemporană, un nou amfiteatru, care va fi centrul unui intens program de prelegeri și alte evenimente publice. 

Intrarea din Picadilly (sus) și cea din Burlington Gardens (jos)

Pe acest fundal, se poate presupune ca expozițiile organizate în 2018 au fost și ele alese cu mare grijă. Prima, la începutul anului a fost o reunire rară, parțială, a colecției de artă a lui Charles I. Am vizitat de mai multe ori, inclusiv în compania unor prieteni, luptându-mă să depășesc o nedumerire: se aniversa o continuitate atât de importantă în viața academiei printr-un eveniment care nu putea să nu amintească de o întrerupere unică,  severă, traumatică în istoria politică a Angliei.

Colecția de artă a lui Charles I conținea exemple de mare reușită artistică din tradiția europeană de pictură care nu se mai văzuseră până atunci pe aceste meleaguri, Anglia fiind mai puțin avansată din acest punct de vedere la momentul acela. Astfel, colecția a fost prilej de schimburi diplomatice cu casele regale și cercurile artistice europene, ridicând prestigiul monarhiei engleze și al țării.  Și a contribuit la crearea unei tradiții de colectare, orientând într-o anumită măsură gusturile și preocupările din domeniu. 

În același timp, Charles I s-a folosit de artă pentru a transmuta și reafirma în registru estetic puterea sa politică. O parte importantă a expoziției consta din portretele lui Charles I și ale familiei sale, un abil efort de construcție de imagine, demonstrând un anumit rafinament.

Și iată și o imagine împreună cu copiii și soția lui, regina Henrietta Maria, fiica regelui Franței Henry IV și a Mariei de Medici.

Paradoxal, poate chiar tragic, predilecțiile artistice ale lui Charles I,  ca și costul real al colecției au fost fără îndoială printre motivele care l-au înstrăinat de o parte importantă a societății engleze, alimentând animozitățile care își vor găsi culminarea în războiul civil și în cele din urmă chiar decapitarea regelui în ianuarie 1649.

Cu victoria oponenților lui Charles I în războiul civil și instaurarea Protectoratului lui Oliver Cromwell în 1653, colecția a fost scoasă la vânzare și o parte dintre exponate au părăsit Anglia pentru totdeauna. Multe dintre picturi, gravuri, medalii, tapiserii, și-au găsit însă drum înapoi în cele din urmă, revenind în colecția regală după restaurare, în 1660, unde au fost păstrate și de unde erau acum împrumutate pentru expoziție.

Continuitatea s-a reafirmat și prin organizarea în aceeași perioadă, la Galeria Reginei, la Palatul Buckingham, a unei expoziții dedicate colecției lui Charles II, care a făcut eforturi speciale de a relua activitatea de colectare de opere de artă.

Următoarele două expoziții ale anului 2018 la RA au lărgit contextul tematic, istoric și geografic atenuând până la urmă impresia de nedumerire inițială. Alegerea oarecum paradoxală de subiect pentru o expoziție aniversară, colecția lui Charles I, a devenit mai ușor de înțeles și asimilat.

Expoziția de Vară, cu picturi, sculpturi, gravuri, modele arhitecturale care se selectează competitiv dintre propuneri ale membrilor academiei și ale publicului larg, e un element fix in calendarul anual. Are un aer aproape de carnaval datorită juxtapunerilor surprinzătoare ale unor exponate foarte variate. Afirmă momentul actual și apetitul pentru artă ca o activitate deschisă oricui. Important este de asemenea și rolul expoziției în generarea de fonduri: aproape toate operele alese pentru expoziție sunt de vânzare, în beneficiul artiștilor și al academiei.

Ediția din 2018 a fost însoțită și de o expoziție/recapitalare a picturilor și incidentelor mai remarcabile de pe parcusul celor 250 de ani de tradiție. 

Și în fine, expoziția mare cu care s-au încheiat festivitățile a fost despre Oceania. Anul 1768, anul întemeierii RA a fost și anul în care a început prima călătorie de explorare condusă de James Cook, în sudul oceanului Pacific, pentru a investiga teritorii noi și a documenta un fenomen astronomic mai rar, tranziția planetei Venus, care nu se putea vedea suficient de bine din Europa.  

Contrastul dintre lumea artistică europeană a colecției lui Charles I și lumea artistică a Oceaniei marchează un alt fel de discontinuitate de lumi și culturi. Obiectele artistice din Oceania, picturi,  sculpturi, obiecte de ritual religios și obiecte de folosință practică, precum instrumente de navigație și de orientare în călătoriile lungi pe apă au o prezență și fizică și spirituală puternică, de ne-ignorat, și în același timp profund stranie.

Chiar și în prezent, în ciuda timpului care a trecut de la primul contact, diferențele rămân parcă radicale. În același timp, remarcabil totuși, aceste obiecte din Oceania au fost primite în spațiul muzeal londonez cu deosebită apreciere pentru felul în care ele trăiesc în culturile de origine. Statutul lor de obiecte cu puteri active în colectivitățile care le-au produs a fost afirmat prin ceremonia publică de deschidere, la care au fost prezenți oficianți religioși din Oceania. A rămas prezentă peste tot în expoziție prin ghirlande de flori proaspete și alte urme de ritual, de marcare a respectului pentru spiritualitatea lor vie.

Fără îndoială aniversarea Academiei Regale de Arte a fost evenimentul cultural cu cele mai persistente ecouri pentru mine, în 2018. Dar merită menționate și alte două expoziții care mi-au amintit de timpul scurs și de puterea lui, de discontinuități și re-adânciri de contacte. 

La Muzeul Victoria și Albert (V&A) m-am reîntâlnit cu Frieda Kahlo, a cărei carieră de pictor fusese frumos prezentată la Tate Modern în 2005. De această dată accentul a fost pe colecția ei de obiecte personale – îmbrăcăminte, fotografii, medicamente, accesorii de decor și împodobire. Judecând după instrumentele de cochetărie indispensabile, machiaj, creme, alte cosmetice se poate spune că Frida avea la îndemână cele mai rafinate produse care se puteau găsi la vremea aceea în orice altă capitală nord-americană sau europeană.

M-a impresionat mai ales faptul ca unele dintre bijuteriile Fridei erau concepute de ea, încorporând fragmente de podoabe antice, pietre prețioase și semi-prețioase, găsite de arheologi în Mexico. Ea articula astfel direct, concret, legăturile ei cu tradiția, etnicizarea sofisticată a imaginii ei publice.

Ni s-a îngăduit de asemenea un anumit acces în aspectele mai de culise ale bolilor ei, s-au prezentat corsetele, pantofii ortopedici și alte angrenaje care au ajutat-o să rămână activă în ciuda fracturilor și infecțiilor.

Cealaltă reîntâlnire, la Muzeul Britanic l-a avut drept personaj principal pe Rodin. S-a repus în scenă productivitatea confruntării lui cu exponatele din muzeu, mai ales frizele de la Partenon, pe care le-a cunoscut amănuțit în cursul unor vizite prelungite. Aceste experiențe de asimilare a artei antice i-au stimulat ideile despre propria sculptură, infuzând-o cu o mai puternică ambiție de a le emula grandoarea, profunzimea, seriozitatea angajamentului cu temele umane fundamentale.

Sculptura este pentru mine un gen de artă pentru care am mai puține puncte de referințe și din prima experiență cu Rodin, în expoziția dedicată lui de RA în 2006, îmi aminteam mai ales drama sacrificiului de la Burghers of Calais și desigur Gânditorul, prin aluzia la exemplul similar remarcabil din propria noastră cultură.

Probabil ajutată de faptul că am putut examina sculpturile pe îndelete și de foarte aproape, toate erau așezate aproape pe podea, ajungeau la nivelul ochiului, am reușit să mă pierd mai mult prin tot felul de amănunte – diversele unghiuri din care se puteau vedea, curentul de mișcare, tensiunea creată de gesturi. Ni s-a dat voie chiar să facem fotografii și am reținut și eu câteva momente de surpriză și contemplare.