La miijlocul verii am primit, cu surprindere, o nouă chemare să servesc drept jurat. Mai servisem un termen acum șase ani și nu mă așteptam să fiu solicitată din nou. Jurații se aleg aleator, dintre cetățenii înscriși în registrul electoral, pentru a evalua dovezile și a hotărî vinovăția sau nevinovăția acuzatului în cazuri grave, precum omor, furturi, violuri, judecate la Curțile Coroanei (Crown Courts). Este o obligație cetățenească care nu se poate negocia; am putut amâna, o dată, din cauza planurilor de vacanță deja bătute în cuie, dar a trebuit să mă prezint neapărat în a doua jumătate a lui noiembrie.

Acum câțiva ani, destul de repede după ce m-am prezentat la curte am fost alocată, tot prin tragere la sorți, la un caz de viol, care a durat un pic mai mult de două săptămâni. Exact ca în povestea din Twelve Angry Men (12 Bărbați Furioși) sau în studiul lui Harold Garfinkel din celebra lui colecție de studii de etnometodologie, din 1967, am constatat că jurații nu sunt, individual, deosebit de riguroși sau raționali. În film, într-un caz de omor, la primul vot, 11 din cei 12 jurați consideră acuzatul vinovat. Singurul sceptic, Henry Fonda într-un rol de neuitat, reușește să schimbe însă dinamica grupului. Treptat, și cu ajutorul celor convertiți pe parcurs, demonstrează că de fapt convingerile de vinovăție se bazează pe presupuneri și prejudecăți. Verdictul final va fi, dramatic, cel de nevinovăție.

Și cazul la care am servit eu consta de fapt din a decide pe cine crezi, o situație de “vorba unuia contra vorbei celuilalt”.  Am simțit într-adevăr că mulți dintre colegii jurați și-au ales poziția aproape de la început, ignorând apoi mai mult sau mai puțin ceea ce spunea cealaltă parte. Și totuși, pe ansamblu cred că am luat decizia bună, chiar dacă nu a fost unanimă, în acest caz, curtea neavând, spre deosebire de povestea din film stringența unanimității. Votul meu a urmat majoritatea după ce am construit o interpretare prin care reconciliam aproape toate faptele cazului, explicând pe cât posibil cine și de ce s-ar fi putut înșela și cum sistemul, de poliție, judiciar, a fost angrenat în această dramă (verdictul nostru a fost “nevinovat”).

De vreme ce vina nu a putut fi stabilită “mai presus de orice îndoială rezonabilă”, trebuia să găsim acuzatul nevinovat. Un principiu fundamental al statului de drept, că oricine este din principiu nevinovat până când s-a făcut proba vinovației, și este obligația acuzatorilor să stabiliească vinovăția, iar nu a acuzatului să-și dovedească nevinovăția, a fost clar articulat, repetat și respectat de către toți participanții.

Misterul central în acest sistem este desigur credința că 12 cetățeni, aleși la întâmplare, folosindu-se de bunul lor simț și evaluând probele și argumentele cazului, au cea mai bună șansă de a ajunge la un rezultat corect. Dar cum este sistemul organizat în așa fel încât să amplifice șansele că deciziile luate vor reflecta, pe cât posibil, adevărul? Strictețea regulilor este clară și s-a simțit în mai multe momente: în principiul alegerii aleatoare, cum am amintit, în faptul ca toți jurații chiar depun un jurământ, asumându-și responsabilitatea de a evalua evidența și a-și baza decizia pe aceasta. Ca precauție, jurații au obligația să folosească numai spațiile desemnate pentru ei în interiorul curții, de la cantină, la sălile de așteptare, la camera de deliberare specială. Ei sunt de asemenea sub interdicția de a căuta dovezi suplimentare, inclusiv pe internet, de a vorbi despre caz cu străini sau chiar cu unii dintre jurați când alții sunt absenți.

În același timp, ca să funcționeze bine, regulile trebuie să fie în aplicarea lor și realiste. E posibil ca pe parcursul serviciului jurații să aibă un moment când trebuie neapărat să lipsească, de exemplu dacă au de mers la doctor, de rezolvat o problemă de familie, o vacanță deja stabilită, o obligație de serviciu. Un caz anume însă nu se poate desfășura decât în plenul panelului de jurați și evident sunt de dorit cât mai puține întârzieri. Cum se ajustează deci implementarea regulilor încât să se poată recunoaște deopotrivă nevoile normale, omenești și rigoarea regulilor?

S-a întâmplat că de data aceasta vroiam să particip la o conferință prestigioasă la care mi se oferise un loc gratuit de către organizatori. Am îndrăznit deci să solicit permisiunea de a lipsi o zi, neștiind dacă nevoia mea este sau va fi considerată legitimă. Poate pentru că era o conferință serioasă, sau din noroc, nu știu exact cum, doamna care avea rolul de superviza grupul de jurați a acceptat argumentul meu și a notat absența mea  în sistem.

Snaresbrook Crown Court, unde aparținem noi, este cea mai mare din țară, cu 20 de săli de judecată, la care ar fi deci potențial nevoie de 240 de jurați, dacă ar fi toate în sesiune în același timp. În fiecare luni se prezintă la curte un grup nou de aproximativ 150 de jurați, și în principiu serviciul durează două săptămîni.

Pentru fiecare caz se trage la sorți cine va fi propus pentru panelul de jurați, juriul în așteptare, un minimum de 15 persoane. Aceștia merg la sala de judecată, în grup, conduși de un ușier care poartă o robă neagră specială (dar nu o perucă, aceasta fiind o componentă a costumului oficial rezervată judecătorilor, avocaților și procurorilor). Acolo, în prezența părților, funcționarul curții începe să numească pe jurații propuși până la constituirea panelului de 12 persoane care vor servi în acel caz. E posibil ca în fața acuzatului, sau a acuzaților, cineva să aibă nevoie să se recuze, sau acuzatul poate ridica obiecții la prezența cuiva. Urmează depunerea jurămîntului, pe o carte religioasă potrivită sau o afirmare pentru laici. Jurații propuși rămași, se intorc, sub supravegherea ușierului în sala centrală de așteptare.

În prima săptămână am fost chemată de 4 ori pentru  juriul în așteptare, am mers la diversele săli de judecată, am așteptat să se anunțe de pe listă cei 12 jurați propuși necesari și să depună jurământul. De fiecare dată am rămas printre cei de rezervă, trimiși înapoi în “pool”, în populația generală de jurați disponibili. Așa am înțeles că, chiar dacă prin alegere la sorți se selectează cineva care are nevoie să lipsească pe durata estimată a cazului, persoana care supervizează grupul de jurați subliniază pe listă pe cei în fapt indisponibili, facilitând excluderea lor în etapa ultimă de selecție, în sala de judecată. Excluderea lor este probabilă, însă, nu garantată.

În a doua săptămână, miercuri, după conferință, am văzut și cum această metodă de a asigura și flexibilitatea și buna desfașurare a cazurilor nu funcționează chiar întotdeauna cum s-ar dori. Am fost trimisă la un caz care ar fi trebuit să dureze 6 – 7 zile în total, mergând deci cu 2-3 zile peste durata normală a serviciului pentru mine. Cum deja lipsisem o zi, m-am simțit obligată să accept alocarea, aș fi fost juratul numărul 3. Chiar depusesem jurământul, când s-a descoperit că 3 dintre cei 15 jurați potențiali trimiși la curte aveau motive valide să nu poată participa și, în plus, neașteptat, inculpatul a obiectat la prezența în juriu a unei alte persoane. Cu doar 11 jurați disponibili nu se putea constitui panelul și am fost toți trimiși înapoi iar procesul de selecție a juraților s-a luat de la început. Persoana care superviza în acel moment grupul de jurați disponibili nu a identificat pe listă persoanele cu obiecții valide și nu a cerut un număr suplimentar de jurați în așteptare, pentru a acoperi aceasta eventualitate mai rară, când mai mult de trei jurați erau de fapt indisponibili. În alte două cazuri s-au trimis 18 și chiar 30 de jurați la curte pentru că se anticipa un proces mai complicat de selecție. Pentru cazurile foarte lungi, de săptămâmi, luni chiar, devine mai probabil că mai mulți jurați nu vor putea servi, din motive personale.

În cele din urmă am servit la un caz, scurt, de agresiune corporală între doi vecini, prieteni din copilărie, care s-a terminat cu un verdict rapid și unanim de nevinovăție. Noutatea principală pentru mine a fost că asemenea cazuri chiar triviale ajung la curți, un proces costisitor într-un sistem totuși greoi și supraîncărcat.[i] Iar din grupul nostru de jurați doi au vrut să fie ei însărcinați să comunice verdictul, să răspundă, în curte, întrebării judecătorului: Găsiți acuzatul vinovat sau nevinovat? Evident, curtea are o solemnitate specială și a juca un rol cât de mic și strict prescris poate să ofere o satisfacție.

În orice caz, așa s-a făcut că de data aceasta am petrecut 7 din cele 9 zile de serviciu în populația generală de jurați, unde am avut ocazia să vorbesc cu unii dintre acești oameni. În general, toți erau mândri de rolul pe care îl jucau. Spre deosebire de mine, care am luat cu calm, chiar voie bună, relativa mea lipsă de implicare, pentru că am avut timp să citesc ale mele, cei mai mulți își doreau să servească și resimțeau uneori personal faptul că fuseseră printre cei ‘respinși’, nu fuseseră ‘aleși’.

Am stat puțin de vorbă de exemplu cu o tânără musulmană care purta burka, cam ca în poză, nu i se vedeau decât ochii, doar că baticul care îi acoperea creștetul și fața avea niste culori mai blânde, albastru cu alb. Mi-a spus că e păcat de mine că n-am fost selectată pentru un caz anume: e foarte frumos să ai ocazia să-ți îndeplinești datoria de cetățean. A fost o instructivă experiență de interacțiune directă cu cineva care, voluntar, nu putea comunica non-verbal în spectrul obișnuit. Îmi amintesc mai ales o anumită fascinație de a vedea cum aerul făcea să se miște, când vorbea, pânza care îi acoperea gura. În orice caz, Jamila era mândră că învățase Koranul pe de rost. În fiecare dimineață îl trezea la 4 și pe fratele ei mai mic, ca să facă și el această muncă suplimentară de memorare, continuând tradiția familială, înainte de a merge la școala obișnuită. Era căsătorită de doi ani cu un verișor, încă în Punjab pentru că nu putuse obține viză de emigrare în UK. Mi-a recomandat chiar un Doctor anume, un om învățat, de la care să mă informez cu privire la Islam.

Asemenea cetățeni mai recenți, ca ea și ca mine, constituiau cred cel puțin o treime din populația de jurați cu care am împărtășit acele două săptămâni, judecând după numele pe care le auzeam strigate, după aparența fizică, după conversații. Nu am putut pătrunde stratul de bună discreție și civilitate a englezilor neaoși să îmi dau seama dacă ei notau acest lucru sau dacă îi afecta în vreun fel. Dar fără îndoială, orice fel de cetățean ai fi, dintotdeauna sau mai nou, disciplina de a servi ca jurat cred că ne ajută pe toți să gândim mai disciplinat despre justiție, vinovății, reguli, toleranță și poate chiar să ne și purtăm un pic mai civilizat.

[i] Conform statisticilor oficiale, în al doilea trimestru al acestui an dura 174 de zile de la prima trimitere a unui caz la o Curte a Coroanei până la prima zi de infățișare. La acel moment aveau 39,000 de cazuri în așteptare în toată țara, cele mai multe în categoria de violență contra persoanei (peste 7,000) și ofense sexuale (peste 5,000). În medie, audierile propriu-zise pentru un asemenea caz, când acuzatul se declara nevinovat, durau cam 15 ore.