Ciuleandra e prima carte de literatură pe care am citit-o în întregime. Trebuie să fi avut 9 – 10 ani – eram la țară, pe când mai trăia bunica la care petreceam veri lungi de vacanță. Din întâmplare am dat de carte în casa unor vecini cu ale caror fete, un pic mai mari decât mine, mă imprietenisem. Am citit-o pe nerăsuflate.

Ce am putut eu să înțeleg atunci? Desigur, amănunțit, impresiile acelea sunt imposibil de reconstituit. Dar știu că am fost marcată de violența cu care Mădălina, o fată frumoasă, delicată, de la țară este brusc transplantată prin voința unui bărbat, într-un mediu orășenesc, boieresc, foarte bogat, în care rămâne însă irecuperabil tristă. Ea e o ființă pură și în același timp îndepărtată și pasivă, căreia i se întâmplă o teribilă soartă de care nu a știut cum să se apere. O poveste avertisment, oarecum, și poate și o teamă reală că asemenea lucruri se pot întâmpla.

Mulți ani mai târziu, când am vizitat colecția de bijuterii de René Lalique, la muzeul fundației Calouste Gulbekian în Lisabona, am fost frapată de cele în care chipul feminin este prins în angrenaje metalice, precum în această decorație de corsaj, și pendantul cu fața de femeie.

       

Tulburarea trezită de bijuterii mi-a adus aminte de Ciuleandra, dar nu e greu de înțeles de ce m-aș fi putut identifica cu eroina nuvelei. Sau de ce povestea ei mi-ar pare mai departe relevantă. Traiectoriile rapide, de la sat la oraș, la metropolă globală, nu sunt ușor de controlat, chiar dacă ritmul nu e chiar așa de vertiginos și ambiția personală, instituțiile, școlile, și nu arbitrara voință a altcuiva sunt forțele principale. Întrebarea despre ce fel de inițiativă ar mai putea avea cineva care străbate atâtea medii sociale, suspiciunea că renunțarea, pasivitatea pot rămâne totuși tentații mi-au revenit din când in când și am continuat să mă întreb ce impresie mi-ar mai face acum cartea și dacă lectura ei mi-ar putea reaminti lecții pe care (încă) nu le-am asimilat.

Și iată că de curând, într-o zi de duminică neașteptat de liberă am recitit nuvela, sau romanul psihologic, după caracterizarea altora, constatând mai întii cu uimire, și un fel de încântare, toate lucrurile pe care nu mi le mai aminteam. Am uitat cu totul ca Ciuleandra este de fapt povestea lui Puiu Faranga și a familiei lui, tot atât pe cât este povestea Mădălinei, și că scena cu care se deschide povestea este chiar scena omorului, sugrumarea Mădălinei de către soțul ei, Puiu, bărbatul care a dorit-o și a dezrădăcinat-o, fără să reușească s-o posedeze.

Nu-mi aminteam nimic din reconstrucția aproape sociologică a familiei Faranga, cariera și caracterul patriarhului, Policarp, fiul Puiu și mătușa Matilda; din observațiile despre mașinăria instituțională a justiției, implicarea imediată a prefectului și procurorului, după săvîrșirea omorului; din mediul de la sanatoriu unde a fost internat Puiu pentru supraveghere, doctorul Ion Ursu și asistentul său, prezența atât de semnificativă a gardianului, Andrei Leahu. A fost o completă surpriză și apariția mamei Mădălinei la sfârșit, să ceară recompensă familiei Faranga pentru că i-au omorât fata. Am uitat și cât de firesc familia Faranga amesteca limba română și limba franceză. În ediția pe care am o folosesc acum, din 1985, publicată pentru a marca 100 de ani de la nașterea lui Rebreanu, textul în franceză rămâne netradus, sugerând indirect cât de naturală li se părea personajelor acestora exprimarea în franceză, alături de română.

Îmi amintesc vag de la orele de literatură din liceu că Liviu Rebreanu ne-a fost prezentat ca un romancier interesant, de apreciat pentru preocuparea lui de a înțelege lumea satului, în Ion, Răscoala, de a înțelege evenimente mari, precum războiul mondial, în Pădurea Spânzuraților, dar în final un romancier care nu a convins pe deplin. I se reproșau mai ales lipsuri în ce privește construcția caractelor, care ar suferi din lipsă de nuanță. Să fi fost acesta verdictul lui George Călinescu, a cărui Istorie a literaturii române de la începuturi până în prezent inspira atunci o reverență totală?

Spicuiesc elementar datele esențiale de biografie – că Rebreanu a fost fiu de invățător, din sat din Bistrița-Năsăud, și școlile le-a făcut în sistemul austro-ungar, primele eforturi de scriitor fiind chiar în ungurește. Transplantat la București înainte de primul război mondial, a decis să lase în urmă influențele mediului străin și să se dedice scriiturii în românește, obținând treptat recunoaștere ca unul dintre cei mai importanți romancieri ai noștri. Și-a făcut la Valea Mare, în Argeș, o a doua casă la țară, loc dedicat liniștii scrisului, reflecției, creativității.

            

Citind încă o dată Ciuleandra, lăsând la o parte preocupările personale, observ mai bine arta lui de scriitor, cum anunță temele, le reia și le amplifică, le duce la deznodământ. Scenă de scenă, nuvela, mi se pare foarte subtilă și veridică în sens chiar psihanalitic. Stările interioare, gândurile și emoțiile lui Puiu Faranga sunt exact cum ne-am aștepta de la un profund narcisist. Nimic din sinele său nu pare solid. Fiecare stare are o fragilitate care se vede clar din rapiditatea cu care se poate schimba, se răstoarnă chiar, la cea mai mică provocare, sub cel mai mic pretext. Fiecare reflecție, răspuns, reacție din partea celor din jur sunt atent notate și făcute să sprijine într-un fel sau altul interpretările de moment de care depind un fragil echilibru interior.

În același timp, Puiu are și o zonă de sine coerent, inteligent și convingător, vizibil de exemplu când îi explică doctorului Ursu contextul lui familial. Policarp, bătrânul Faranga, decisese în amănunt felul în care a fost crescut și educat Puiu, a cărui mamă a murit când el avea doar 4 ani, prezența maternă fiind oarecum substituită de sora tatălui, mătușa Matilda. Puiu observă că a fost răsfățat și în același timp ignorat; i s-a permis totul in materie de plăceri ușoare, dar a fost ghidat în deciziile cruciale, despre studii, despre serviciul militar in timpul războiului când a evitat frontul, despre căsătorie, pentru a-și asigura locul său in lume și perpetuarea familiei. Bătrânul Policarp credea că sângelui familiei fuses subțiat de căsătorii între rude și Puiu trebuia să asigure însănătoșirea neamului prin căsătoria cu o femeie care nu aparținea clasei lor.

Jocul ciuleandra are funcție dublă în nuvelă: și de facilitare a acestui destin, la joc a cunoscut-o Puiu pe Mădălina, viitoare lui soție, într-o ocazie de dezlănțuire primară și autentică a energiilor sexuale, ale satului român, și de închidere a lui pentru că în final Puiu este copleșit, nu-i poate face față, își pierde mințile într-un moment de criză. Fiecare invocare a ciulendrei are un rol anume în desfășurarea narațiunii și în procesul de deteriorare psihică a lui Puiu.

Prima dată, ciuleandra este menționată în conversația dintre Puiu și Andrei Leahu, gardianul lui, un bărbat de loc din Argeș și de la care Puiu este curios să afle dacă știe despre joc. Dar din vorbă în vorbă subiectul principal în această conversație devine povestea lui Leahu care a avut și el tentația de a-și omorî nevasta: îi fusese necredincioasă în timpul războiului, când el era pe front. A părăsit-o, și pe ea și satul, de teamă că va ceda într-adevăr tentației și s-a transplatat la oraș și în meseria de polițist, cu ajutorul fostului lui locotenent din timpul războiului. Paralela cu povestea lui Puiu este clară și are funcția de a stabili un fel de paramentru de normalitate, posibilitatea unei reacții cumpănite în fața dezamăgirii în căsnicie și iubire.

A doua mențiune a jocului apare în conversația cea mai lungă dintre Puiu și doctorul Ursu, în care Puiu este lucid și explică într-adevar contextul familial dar și întâlnirea cu Mădălina, la joc, căderea în pasiune și aranjamentele care s-au făcut pentru căsătoria lor. Următoarele două invocări marcheză o reconectare mai adâncă la emoțiile suscitate de ciuleandra, Puiu încearcă să-și amintească melodia și joacă obsesiv, pierde sensului timpului, până la epuizare. Nici Ursu și nici Leahu nu par să-și amintească melodia și în orice caz nu vor să joace și ei.

Deși Ciuleandra pare o tragedie despre întâlnirea dintre sat și oraș, dintre clase sociale, poate fi înțeleasă și ca și tragedia neputinței de individuare a acestui bărbat, în această familie. Explicația finală a omorului, oferită de Puiu, este că nu-și putea vedea reflectarea în ochii Mădălinei, altcineva ocupa locul acela. Este o observație aproape psihanalitic veridică. Câteva decade mai târziu, Lacan va scrie despre “stadiul oglinzii”, de formarea unei imagini coherent reflectate ca momentul fundamental de formare a sinelui, un moment graniță între nebunie și (măcar relativă) sănătate mentală.

În același fel, consistent cu ceea ce știm acum prin studiile de psihanaliză, cele două vise ale lui Puiu sunt atent inserate în traiectoria lui emoțională. Primul, la începutul șederii în sanatoriu, îl ajută să retrăiască, mascat, gelozia față de dorința pe care Mădălina/Madeleine o stârnea în alți bărbați. Este o gelozie pe care în ordinea normală, conștientă, o neagă dar retrăirea din vis îi permite să se reapropie emoțional de relitate mai complexă a sentimentelor lui, inclusiv iubire, pentru Mădălina. Al doilea vis, care are loc dupa conversația în care află povestea lui Bleahu, funcționează similar, ca prilej de retrăire, ca după o perdea, a unor sentimente greu de recunoscut și asimilat, de vină și rușine: este în ocnă și ceilalți deținuți se întorc ostil și violent împotriva lui. Este un moment care, se poate înțelege, i-a permis să participe sufletește, dacă nu și fizic, la înmormântarea Mădălinei care avea loc în ziua următoare.

Ciuleandra poate fi citită, cred, ca tragedia lui Puiu, dar neputința lui de individuare o prinde și pe Mădălina, care nu s-a apărat în momentul de demență și atac al soțului ei. Traiectoria ei de la sat la căsătorie, de la țărăncuță la doamnă de lume este atent trasată și controlată tot de Policarp Faranga și sora lui, tanti Matilda. Nu se poate nega că este o traiectorie trasată cu grijă. Toate formele de respectabilitate sunt atent urmate. Mădălina este înfiată de Matilda, care o re-numește Madeleine, sora ei mai mică primește o zestre de la Policarpi, ca recompensă. De altminteri, Mădălina este atent protejată de atenția lui Puiu pînă la căsătorie, este trimisă la școli în străinatate, doi ani în Elveția, apoi un an la Paris și încă unul la Londra pentru a deprinde educația necesară, de la cântat la pian la învățarea de limbi străine și maniere de societate.

S-ar putea spune că Rebreanu ar vrea să ne dea deci în nuvelă un fel de transcripție psihologică a vechii teme a “formelor fără fond”. Simpla imitare pare să caracterizeze alegerile fundamentale ale membrilor familiei Faranga și se dovedește fatal insuficientă ca temelie a fericirii sau prosperității lor.

În același timp, și surprinzător poate, la nivel pur instituțional, formele justiției sunt recunoscute și urmate. Puiu a comis o crimă și ceea ce se poate face in acest context nu este negarea faptei. Și totuși se cere interpretarea ei cu grijă, pentru a lăsa deschisă o reabilitare, evitarea temniței și supraviețuirea socială pe termen mai lung.

În această logică de interpretare, celelalte personaje pot fi înțelese ca încercări ale lui Rebreanu de a imagina alte soluții, mai sănătoase, mai fructuoase, mai temeinice. Este posibil că lumea oamenilor de la țară, reprezentată de Leahu și Ursu, fiecare la un anumit nivel de profesionalizare, ar putea realiza o mai bună îmbinare de trăsături de caracter: competență, corectitudine, integritate pentru Ursu, șiretenie ca bun simț și bună auto-prezervare pentru Leahu. Ni se dau de asemenea foarte interesante, chiar profunde observații despre fricțiunea dintre aceste lumi. De exemplu Ursu este văzut de Policarp Faranga ca lipsit de grații sociale și incapabil să aplice regulile cu o cuvenită înțelegere a așteptărilor lui de respect și îngăduință, și chiar aranjează transferul lui Puiu la alt sanatoriu. Sau Bleahu, pe de altă parte, calculează atent și prudent ce poate și ce nu poate spune în conversațiile lui cu Puiu, explicit având în vedere pozițiile lor sociale.

În cele din urmă însă, în economia narațiunii, Ursu care la țară, la Argeș, era vecinul Mădălinei și o iubea, o aștepta să crească și să-și termine și el școala, pentru a se putea căsători, pierde dintr-o neatenție: era plecat din sat chiar în momentul fatal în care au avut loc negocierile dintre Faranga și mama Mădălinei pentru transplantarea ei la București și căsătoria cu Puiu.

Așadar, universul imaginar construit de Rebreanu în Ciuleandra rămâne marcat de o anumită inevitabilitate a tragediei. E o inevitabilitate care ar fi putut să uimească, chiar să-i dezamăgească drept simplistă pe criticii vremii.  Caracterizările nuanțate ale personajelor, arta lui Rebreanu ar fi putut da speranțe că și alte scenarii ar fi posibile.

E o concesie pe care trebuie s-o facem, cred, vremurilor. Îmi închipui că în România anilor 1926-27, nu era neapărat evidentă o observație pe care Peter Schjeldahl, criticul de artă al The New Yorker, o poate face în treacăt, ca ceva de la sine înțeles, în 2017, cum că  “modernitatea deliberată a constat întotdeauna din a găsi, sau inventa, o casă în nomadismul lipsit de rădăcini”.[1]

[1] “Willful modernity has always amounted to finding, or inventing, a home in nomadic rootlessness.”